Cu ochii larg deschiși

Nichita îmi amintește de o povestire binecunoscută (Izbăvirea lui Wang-Fo, Marguerite Yourcenar), sub zodia căreia cred că se așează marii artiști. E vorba acolo de un maestru pictor care pribegește prin lume, alături de discipolul său, ce renunțase la toate avuțiile pentru a-l însoți. Ajung la curtea Împăratului, iar acesta îl acuză pe maestru că stăpânește un ținut mult mai frumos decât cel real – singurul peste care merită să domnești! – și că îi face pe oameni să tânjească după ceva de neavut. Scapă, evadând în realitatea pe care tocmai „o scoate din neființă” pictând-o.
Nichita e deopotrivă discipolul care se știe așeza sub marile stele pentru a învăța, care reface drumuri bătătorite dar, în același timp, și-l caută pe al său, cu privirea îndreptată spre în afară, dar și cu ochii larg deschiși în propriul interior, care studiază, explorează, adună și cară cu el o lume deja independentă de creatorul ei.
Dar e și cel care își creează universuri compensatorii, netulburat de griji mărunte, de spaime sau faimă și care reușește, de bună seamă, să se piardă în ele, ori de câte ori își dorește asta.

Nichita îmi amintește de o întâlnire din clasă când și-a adus chitara, și-a așezat-o alături ca pe cineva adorat, și au risipit împreună o muzică, precum în cer, așa și pe pământ. Și tot restul a părut să se fi șters în acest timp, ca o pată albie dintr-un desen neterminat.

Alina PETRI